Asa cum spune si titlul, azi ne-am plimbat amandoua in parc, pe nisip, am dat-o in leaganul pt bebelushi si am pasit prin "oraselul" de pe nisip. Zilele trecute facuse deja figura asta cu mama mea, dar acum am fost noi doua. Ma amuza ca eu ma aplec doar foarte putin ca sa mergem de mana, mai putin decat mama sau tatal meu, care sunt amandoi mai inalti decat mine.
Nadi a facut chiar si un pas maare in sus, pentru a urca pe un "schelete" al mini-castelului, de pe care am coborat-o eu (nu ne descurcam cu coboratul) cativa pasi mai tarziu.
Ii place si pe tobogan, care e destul de inalt - abia ajung sa o pun sus si o las sa alunece tinand-o de umeri cu putere, sa nu se sperie. Ii place. Exploreaza, curioasa, tot cadrul, iar eu il redescopar impreuna cu ea.
In acelasi parc, pe atunci "Oraselul copiilor", acum simplu, Titanii, am petrecut si eu multe, multe zile la joaca, si marturisesc ca atunci parcul avea niste dotari suplimentare care ma dadeau pe spate: oglinzi care te faceau inalt, te lateau, te aratau cu susul in jos - era spectaculos sa ajungem la ele absolut de fiecare data, nu ne mai saturam sa ne strambam si sa ne admiram in oglinzile buclucase! Iar mirosul (sunt hipersensibila la capitolul asta si mirosurile ma urmaresc peste ani, nu exagerez) vatei de zahar era printre cele mai mari placeri ale vremii (si gustul - dar mirosul, uau!).
In plus, Nadi copilareste in aceeasi casa ca si mine, si asta e pentru mine ceva tare induiosator si frumos. A doua generatie de copii a blocului in care s-a filmat "Declaratie de dragoste" - il mai tineti minte, nu :P? Se pare ca blocul a devenit bunic, hihi!
Postare cu drag, deopotriva pentru lumina noului si pentru licarul unei amintiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu